Nopțiile sunt ziua mea. Nopți albastre de la stele, sori apuși și alte astre. Mă preling peste pietre cubice, printre străzi înguste neumblate, în zgomot de tocuri și parfumuri scumpe. Sunt urmărită…sunt urmărită de la geamuri, din balcoane , de sub marghize colorate de insomniacii vremurilor noastre: workoholici anonimi, dependenți fără scăpare, depresivi nedeclarați, depravați neasumați, pensionari zâmbitori, tineri tehnologizați, artiști singuratici ai secolului 21, care pentru o secundă nocturnă trăiesc cu adevărat. Eu trec și ei trăiesc, pentru o clipă respiră, le bate inima, au ochi scânteietori. Unii chiar vor să mă atingă. După ce îi depășesc ei încremenesc din nou în lumiile lor prăpăstioase. În capătul străzii tocmai a răsărit luna.